Tulburare de hiperactivitate si deficit de atentie (AHDH): cauze, diagnostic si tratament

Prin tulburare de hiperactivitate si deficit de atentie, pe scurt ADHD, se intelege o tulburare de natura psihiatrica in jurul careia au fost lansate numeroase controverse in ultimul secol. Totusi, in ultimii 30 de ani, s-a ajuns la un consens atat in ceea ce priveste existenta tulburarii, cat si in ceea ce priveste simptomele si semnele care o definesc. Mai mult decat atat, cercetarile au putut permite identificarea cauzelor neurochimice si fiziologice care duc la ADHD in randul copiilor si adultilor. Persoanele care sufera de aceasta tulburare prezinta un comportament clar si specific care include capacitatea diminuata de atentie, hiperactivitate si/sau impulsivitate.

Desi candva existau doua diagnostice diferite care implicau simptomele – si anume tulburarea de deficit de atentie si tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie, astazi este vorba despre un singur diagnostic care prezinta trei subtipuri: predominant neatent, predominant hiperactiv, precum si tipul combinat (neatent si hiperactiv). Simptomele de ADHD se fac resimtite inca de la o varsta frageda si, de obicei, includ lipsa de atentie, lipsa de concentrare, dezorganizarea si dificultati in indeplinirea sarcinilor, uitarea si pierderea lucrurilor. Pentru a fi considerate semne de ADHD, acestea trebuie, neaparat, sa interfereze cu calitatea vietii unei persoane.

Deficit de atentie (ADHD) – cauze si factori de risc

Evolutiv, inca de pe cand eram vanatori-culegatori, oamenii au fost nevoiti sa aiba capacitatea de a raspunde imediat la stimuli din mediul inconjurator, chiar si la cel mai mic sunet. In acest scenariu, erau mult mai predispusi sa evite atacul unui animal de prada si, astfel, sa isi asigure supravietuirea. De asemenea, puteau gasi mult mai rapid surse de hrana daca erau atentie la ce era in jurul lor – asadar, daca reactionau imediat la stimuli. Intr-un fel, multi specialisti sunt de parere ca ne confruntam cu deficit de atentie intocmai ca urmare a faptului ca evolutia noastra a dictat acest lucru. Totusi, ADHD-ul are la baza si variatii ale unei gene, si anume gena DRD4.

Studiile genetice au demonstrat ca  ADHD-ul are o componenta ereditara puternica, estimandu-se faptul ca gradul de mostenire a „genei tulburarii de hiperactivitate si deficit de atentie” poate atinge si valoarea de 75%. Este vorba in special despre polimorfismele (variatiile) genelor care au rolul de a sintetiza receptorii dopaminergici (DRD4 si DRD5) si transportorul de dopamina (DAT1). Pe scurt, persoanele cu polimorfisme au receptori ai dopaminei mult mai putini, asadar simt efectele acesteia relativ mai putin decat oamenii cu gena „normala”. De asemenea, variatia in gena DAT1 face ca dopamina sa fie transportata mai greu la nivelul receptorilor dopaminei.

La fel de important de inteles este si faptul ca, in general, toata populatia lumii are un oarecare nivel de ADHD. Totusi, pentru a putea vorbi despre un diagnostic psihiatric, necesar este ca simptomele asociate sa scada calitatea vietii unei persoane. In primii ani de viata, foarte posibil este ca un copil sa fie considerat ca avand ADHD, dar asta se datoreaza pur si simplu faptului ca, in general, copiii sunt mult mai greu de tinut sub control si interesati de tot ce poate lumea din jur sa ofere. Alte informatii care ar trebui cunoscute sunt urmatoarele:

• ADHD se asociaza cu variatii functionale si structurale in mai multe regiuni cerebrale, cum ar fi cortexul prefrontal (responsabil pentru functiile executive, cum ar fi planificarea, insa si organizarea si reglarea impulsurilor), circuitul dopaminergic si mezolimbic (implicat mai ales in motivatie si recompensa), nucleul caudat si putamen (care joaca rol in control motor si inhibitie);
• Persoanele cu ADHD nu neaparat ca prezinta „disfunctii” ale acestora, dar aceste regiuni prezinta activitate crescuta/redusa in functie de stimulii care le capteaza interesul.

Pe de alta parte, s-a observat ca este mult mai posibil ca o persoana sa dezvolte ADHD in copilarie in cazul in care:

• S-a nascut prematur si a avut o greutate mai mica la nastere;
• A suferit traumatisme cerebrale sau hipoxie perinatala;
• S-a nascut cu anomalii structurale cerebrale, cum ar fi reducerea volumului cortical in zona frontala sau parietala;
• A fost expus prenatal la toxine (consum de alcool, fumat matern, plumb, pesticide);
• In copilaria timpurie s-a confruntat cu neglijenta familiala, a fost expuse la traume au a trait intr-un mediu familial nociv.

Chiar si in ziua de astazi, cauzele care duc la ADHD raman controversate, insa nu pot exclude variatiile genetice asociate. Totusi, intrucat mediul deseori dicteaza expresia genelor si fenotipul (manifestarea fizica) a acestora, rolul pe care factorii externi il joaca trebuie neaparat avut in vedere.

ADHD – simptome si manifestari

Simptomele de ADHD se fac resimtite de obicei in copilarie si persista si la adulti. Acestea sunt caracterizat de un model persistent de deficit de atentie si/sau hiperactivitate-impulsivitate. Dar, pentru a vorbi strict despre un diagnostic clinic, trebuie avut in vedere ca aceste simptome vor afecta calitatea vietii persoanei, bineinteles intr-un sens negativ:

Deficit de atentie

• Neatentia la detalii si erori frecvente din neglijenta;
• Dificultati in mentinerea atentiei asupra unor sarcini sau activitati de joc;
• Evitarea sau reticenta fata de sarcini care necesita efort mental si sustinerea concentrarii pe termen lung. Totusi, persoanele cu ADHD se pot concentra intens pentru perioade scurte de timp (hiperconcentrare), mai ales cand vine vorba de activitati care le sunt pe plac;
• Pierderea frecventa a obiectelor necesare pentru activitati (chei, caiete) si dificultatea de a-si reaminti unde sunt;
• Distragere usoara de la activitatea curenta;
• Capacitatea redusa de a respecta o rutina.

Hiperactivitate-impulsivitate

• Agitatie constanta (batut din picior, rasucire pe scaun);
• Dificultati de a sta asezat in situatii in care se cere acest lucru;
• Persoana simte nevoia de a fi „mereu in miscare”;
• Vorbire excesiva, intreruperea frecventa a celorlalti;
• Dificultati in asteptarea randului;
• Nevoia constanta de stimulare.

Simptomele sunt vizibile atat in mediul scolar/profesional, cat si in cel familial. La adulti, spre exemplu, pot aparea dificultati in mentinerea unui loc de munca, a relatiilor interpersonale sau, de asemenea, in a-si asigura echilibrul financiar. Persoanele sunt impulsive si au tendinta chiar de a cheltui mult si, in scenarii nefericite, apeleaza deseori la consumul de substante ilicite.

Diagnosticul tulburarii de hiperactivitate si deficit de atentie

In mod obisnuit, diagnosticul tulburarii de hiperactivitate si deficit de atentie se pune pe seama simptomelor, asadar este unul clinic. Istoricul persoanei joaca un rol foarte important, iar pentru a se elabora diagnosticul se au in vedere diferitele scale de evaluare si teste specifice. Exista 3 tipuri principale de ADHD, care pot fi diagnosticate diferit:

• Predominant neatent;
• Predominant impulsiv-hiperactiv;
• Combinat.

Instrumente de evaluare

• Chestionare standardizate (Conners Comprehensive Behavior Rating Scales sau Vanderbilt ADHD Diagnostic Rating Scale).
• Interviuri clinice structurate cu pacientul si parintii/profesorii.

Criterii de diagnostic DMS-5 (Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale)

• Simptomele apar de obicei inainte de varsta de 12 ani;
• Simptomele sunt prezente atat la scoala/serviciu, cat si acasa;
• Simptomele afecteaza semnificativ viata sociala, profesionala si academica;
• Simptomele nu sunt explicate de nicio alta tulburare de comportament, cum ar fi tulburarile de spectru autist.

Este foarte probabil ca o persoana sa manifeste cateva dintre simptomele mentionate – asa cum deja s-a mentionat, aproximativ toate persoanele se confrunta cu un anumit nivel al deficitului de atentie. Insa, pentru a vorbi despre un diagnostic, persoana trebuie sa resimta efecte negative in contextul vietii personale.

Tratament ADHD

Tratamentul pentru AHDH necesita abordare multilaterala si, in functie de severitate si de care sunt repercursiunile asupra vietii zilnice, poate include:

Tratament medicamentos

• Stimulante: metilfenidat si amfetamine;
• Non-stimulante: atomoxetina, guanfacina, clonidina.

Interventii psihologice

• Terapie cognitiv-comportamentala;
• Management comportamental si training pentru parinti.

Un aspect foarte important de retinut este faptul ca persoanele cu ADHD, copii sau adulti, pot gestiona foarte usor simptomele prin activitate fizica sustinuta. Miscarea este considerata, si nu doar in contextul acestei afectiuni, un „medicament natural” accesibil, care imbunatateste atat capacitatea de concentrare si atentie, deficitare la persoanele cu ADHD, cat si calitatea generala a vietii. Nu este nevoie de activitati sportive intense – sunt indeajuns chiar si 90 de minute de-a lungul unei saptamani. Totusi, formele severe, cu scor ridicat in urma testelor de diagnostic, necesita deseori tratament medicamentos. Combinat cu sportul, are efecte mult mai eficiente.

Surse:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK441838/

https://www.nimh.nih.gov/health/topics/attention-deficit-hyperactivity-disorder-adhd

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10733572/

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7508636/

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7999417/