Osteocondrita – cauze, simptome, diagnostic si tratament

2024-07-24 16:28:38 2024-07-25 17:18:31 Osteocondrita – cauze, simptome, diagnostic si tratament

Catena

Ultima actualizare: 25 iulie 2024

Osteocondrita (disecanta, leziune osteocondrala) este o afectiune relativ obscura, care poate sa apara in special in perioada copilariei, cu incidenta maxima in jurul varstei de 10-20 de ani. In general, osteocondrita vizeaza articulatia genunchiului, dar poate sa apara si la nivelul altor articulatii, cum ar fi cea a gleznei. Leziunile osteocondrale variaza ca severitate, in unele cazuri prezentandu-se fara simptome, iar in cazurile avansate ajungandu-se la durere puternica sau la instabilitate articulara, uneori chiar la blocarea articulatiei. Osteocondrita defineste procesul de natura inflamatorie localizat la nivelul articulatiei, care uneori se extinde spre osul subcondral.

Inflamatia initiala se localizeaza la nivelul epifizelor oaselor (capetele acestora), afectiune care se numeste epifizita. Odata cu mentinerea inflamatiei si progresia acesteia, se ajunge si la nivel subcondral (regiunea osoasa care se afla sub cartilajul articular). Se speculeaza ca osteocondrita este cauzata de necroza localizata la nivelul articulatiei. Exista numeroase cauze care pot duce la acest fenomen, de la influente genetice pana la microtraumatismele asupra articulatiei. A fost observat faptul ca persoanele de sex masculin sunt mai des afectate, dar nu se cunosc motivele. Netratata, osteocondrita poate duce la complicatii, cum ar fi artrita juvenila si durere cronica.

Cuprins

1. Osteocondrita – cauze si factori de risc

2. Osteocondrita – simptome si manifestari

3. Diagnosticul de osteocondrita

4. Tratament osteocondrita

Osteocondrita – cauze si factori de risc

Nu se cunosc pe deplin cauzele care duc la osteocondrita, dar se considera ca ar fi vorba despre combinatia mai multor factori etiologici, cum ar fi:

microtraumatismele repetate la nivelul articulatiei: se observa faptul ca afectiunea este mult mai frecventa in randul atletilor si copiilor care practica activitati sportive. Genunchiul, de exemplu, este articulatia cea mai frecvent afectata, urmat apoi de articulatia cotului si cea a gleznei. Ca urmare a activitatilor sportive intense, se poate ajunge la suprasolicitarea articulatiei si, prin urmare, la microlezarea (repetata si constanta, cumulativa) a acesteia.
ischemia: in timpul puseelor de crestere, circulatia sanguina la nivelul osului subcondral ar putea fi redusa, iar in combinatie cu microleziunile, aceasta devine mult mai deficitara. S-a observat ca persoanele cu osteocondrita prezinta un model vascular diferit la nivelul articulatiei afectate, spre deosebire de modelul prezent la persoanele sanatoase.
factorii genetici: desi factorii genetici nu sunt pe deplin cunoscuti, osteocondrita disecanta pare sa aiba si o potentiala componenta genetica (exista cazuri in care gemeni monozigoti, identici din punct de vedere genetic, prezinta simultan procese similare ale acestei boli).

Initial, s-a crezut ca osteocondrita este strict asociata cu inflamatia osoasa (de unde denumirea data acestei afectiuni). Totusi, nu s-a putut demonstra ca inflamatia este cauza de baza. De fapt, mai degraba se crede ca ar fi vorba despre necroza avasculara spontana si microtraumatismele repetitive la nivelul articulatiei. Conform teoriei osteonecrozei spontane, fenomenul apare mai ales in perioada maturizarii cartilajului, in timpul adolescentei. In acest moment, aportul vascular spre osul subcontral este redus (se face trecerea de la aportul pericondral la aportul subcondral), iar osul este predispus, astfel, la necroza vasculara. Factorii de risc pentru osteocondrita sunt:

practicarea sporturilor de performanta de la varste relativ mici (microtrauma repetitiva);
sexul masculin (baietii sunt de 2-4 ori mai des afectati decat fetele);
obezitatea, indice de masa corporala (IMC) crescut;
laxitatea ligamentara;
defectele congenitale de dezvoltare (menisc discoid, varus equin si altele).

Aproximativ 75% dintre persoanele afectate de osteocondrita prezinta leziuni ale genunchiului. Dintre acestea, 64% au leziuni la nivelul condilului femural medial, iar 32% prezinta leziuni la nivelul condilului lateral. Trohleea, rotula si platoul tibial pot fi, de asemenea, afectate. In mod uzual, osteocondrita disecanta este unilaterala, doar pana la 25% dintre pacientii prezentand afectarea bilaterala a articulatiilor. Termenul de „disecanta” provine din latinescul „dissecare”, care inseamna „a separa”. Osteocondrita duce la desprinderea unui fragment de os si cartilaj de pe suprafata articulara, care fie raman libere la nivel articular fie, in unele cazuri, se pot prabusi.

Osteocondrita – simptome si manifestari

Simptomatologia in caz de osteocondrita si leziuni osteocondrale este variabila. Uneori, simptomele nu sunt prezente, iar osteocondrita este diagnosticata accidental in urma investigatiilor de rutina pentru cu totul alte cauze. De obicei, persoanele care sunt astfel diagnosticate isi reamintesc ca in trecut au resimtit o durere relativ usoara la nivelul articulatiei, dar care a trecut fara vreun fel de tratament. Alte persoane cu osteocondrita se prezinta la medic cu durere cronica usoara. De fapt, simptomele de osteocondrita devin mult mai clare atunci cand la nivelul articulatiei exista fragmente libere, flotante. In astfel de situatii, pot aparea simptome precum:

dureri articulare severe si sensibilitate in momentul palparii;
umflarea articulatiei;
instabilitate articulara;
blocarea articulatiei si dificultatea de a o mobiliza activ sau pasiv;
scaderea amplitudinii de miscare.

In situatia in care fragmentele articulare se desprind in totalitate, se poate ajunge chiar pana la compromiterea completa a integritatii structurale, cu pierderea mobilitatii si functionalitatii.

Diagnosticul de osteocondrita

Diagnosticul de osteocondrita se pune in special pe seama constatarilor imagistice. Intr-o prima faza, se poate opta pentru radiografie simpla, cu constatarile tipice. Totusi, printr-o radiografie nu se poate determina gradul de instabilitate al fragmentului osos si nici dimensiunea leziunii. Drept urmare, RMN-ul se recomanda pentru a confirma diagnosticul si, de asemenea, pentru a ajuta la planificarea tratamentului (daca leziunea este stabila sau nu in momentul artroscopiei). In caz de osteocondrita disecanta, RMN-ul este foarte sensibil si specific in a evalua gradul de stabilitate al fragmentelor si este recomandat cand evaluarea stabilitatii este necesara.

Mai mult decat atat, investigatiile prin RMN se recomanda si ca modalitate de monitorizare la pacientii cu osteocondrita carora li s-au oferit alternative de tratament. La RMN se constata de foarte mult ori prezenta unui edem osos, iar scaderea sau rezolutia edemului, dupa ce s-a initiat tratamentul, precum si reducerea dimensiunii leziunii indica faptul ca tratamentul este (a fost) viabil. Dupa interventia chirurgicala, RMN-ul ajuta la evaluarea interfetei cartilajului osos si a suprafetei articulare anterior afectate. Examenul fizic, cu evidentierea simptomelor mentionate, este de asemenea relevant, intrucat va ghida ulterior pacientul spre investigatiile imagistice.

Tratament osteocondrita

Tratamentul in caz de osteocondrita include abordari conservatoare si chirurgicale, de obicei in functie de variabilele date: varsta pacientului, severitatea cazului si articulatia afectata.

Tratament non-chirurgical

Recomandat in special la pacientii minori, fara fragmente deplasate, cu boala in stadiul I-III, si include urmatoarele abordari terapeutice (de obicei va avea loc vindecare spontana):

incetarea tuturor activitatilor sportive;
imobilizarea articulatiei in ghips, atele, orteza, timp de 4-6 saptamani si repaus;
initierea kinetoterapiei (dupa ce vindecarea este certificata radiografic);
la nevoie, se pot administra antiinflamatoare nesteroidiene, pentru a gestiona edemul si durerea asociate;
pana la 75% dintre persoanele cu osteocondrita fara fragmentare se vor vindeca spontan in urma abordarii acestor masuri conservatoare de tratament.

Tratament chirurgical

Se recomanda cand masurile conservatoare de tratament pentru osteocondrita nu au avut rezultatele dorite, cand exista fragmente libere la nivelul articulatiei, afectiunea se afla in stadiul IV sau cand exista leziuni instabile la nivelul articulatiei.
Alternativele chirurgicale de tratament sunt condroplastia prin foraje (foraj subcondral) sau fixarea leziunilor instabile (daca exista leziuni mai mari de 2 centimetri si cand prin artroscopie se determina o leziune instabila) prin atroscopie si fixare.
Grefa de os (alogrefele osteocondrale), cu o recuperare mai rapida si, de asemenea, risc cu mult mai mic de eventuale complicatii asociate. Grefa de os de obicei provine chiar de la pacient.
Osteotomia (artrotomia), care presupune taierea controlata la nivelul osului, astfel incat sa se asigure realinierea acestora si redobandirea structurii articulare (este de preferat in cazul leziunilor mai mari de 3 centimetri).
Alternativele de tratament chirurgical se aleg in functie de variabilele pacientului, insa mai ales in functie de tipul leziunii si de gradul acesteia. Dupa ce s-a intervenit chirurgical pentru a trata osteocondrita, se recomanda recuperare medicala (kinetoterapie si fizioterapie).

Surse: