Dizartrie: cauze, factori de risc, manifestari, tratament

Prin dizartrie (disartrie) se intelege un spectru de entitati clinice care se traduc, in primul rand, printr-o tulburare neuromotorie a vorbii, secundare unei leziuni a sistemului nervos central sau a sistemului nervos periferic. Aceste leziuni cu etiologie multifactoriala afecteaza semnificativ controlul muschilor implicati in articularea cuvintelor si emiterea sunetelor articulate. Indivizii cu dizartrie prezinta deficit major in a fi intelesi, limbajul lor fiind uzual ininteligibil. Afectarile neurologice afecteaza controlul vorbirii sub mai multe aspecte: viteza, intonatia, precizia, tonul, ritmul, volumul folosit in intonatie. Toate se traduc, in cele din urma, prin deficiente de vorbire.

Dizartrie – generalitati

Reducerea gradului de comprehensibilitate a vorbirii caracterizeaza manifestarile la persoanele cu dizartrie. De mentionat este faptul ca, in esenta, continutul limbajului vorbit este intact, drept care pacientul cu dizartrie poate scrie si intelege, in continuare, limbajul vorbit. In schimb, are dificultati majore in a exprima, pe cale orala, cuvinte si propozitii. Aceste dificultati sunt uzual secundare cauzelor de natura neurologica, care duc la decompensare neuromotorie a limbajului vorbit. Cu toate acestea, in fiziopatologia afectiunii sunt implicate si alte etiologii, chiar si cele infectioase, traumatice, toxice si genetice. Insa, se asociaza majoritar cauzelor neurologice.

Exista sase tipuri distincte de dizartrie, clasificate indeosebi pe baza fiziopatologiei implicate:

• Dizartria flacida: leziuni la nivelul neuronilor motori periferici;
• Dizartria spastica: leziuni la nivelul neuronilor motori centrali (una dintre cele mai comune forme de dizartrie);
• Dizartria ataxica: leziuni la nivelul sistemului cerebelos;
• Dizartria hipo- si hiperkinetica: leziuni la nivelul sistemului extrapiramidal (formele tipice se diferentiaza pe baza simptomatologiei, dar implica aceeasi fiziopatologie);
• Dizartria mixta: leziuni la nivelul mai multor sisteme motorii, fiind o asociere a tipurilor ce au fost descrise mai sus.

Ca urmare a faptului ca persoanele cu varsta inaintata sunt mult mai predispuse evenimentelor cerebrovasculare si bolilor neurodegenerative, exista o incidenta mai mare a cazurilor. Cu toate acestea, intrucat se asociaza si altor conditii medicale, poate aparea la orice varsta.

Dizartrie – cauze si factori de risc

Actul vorbirii reprezinta un fenomen neuromuscular complex, care se realizeaza printr-o suita de etape coordonare, bine stabilite, sustinute de cinci subsisteme: respiratie, fonatie, rezonanta, articulare si prozodie. Persoanele cu dizartrie prezinta disfunctii musculare care pot afecta chiar oricare dintre aceste subsisteme, ceea ce compromite caracteristicile vorbirii (naturaletea, tonul si ritmul, comprehensibilitatea, eficienta). Dizartria afecteaza semnificativ pacientul si familia acestuia, intrucat comunicarea este parte integranta a exprimarii personalitatii, nevoilor, insa si mentinerii relatiilor sociale. Principalele cauze care pot duce la dizartrie sunt urmatoarele:

• Infectiile: boala Creutzfeldt-Jakob, infectia cu HIV, boala Lyme (borelioza);
• Tulburarile vasculare: accidentul vascular ischemic si hemoragic (cea mai frecventa cauza), malformatii arterio-venoase;
• Neoplasmul: tumori cerebrale primare si metastatice;
• Bolile demielinizante: scleroza multipla, sindromul Guillain-Barré;
• Bolile degenerative: Parkinsonul, paralizia supranucleara progresiva, boala Huntington sau degenerescenta corticobazala, atrofia multisistemica, sindromul Louis-Bar, Alzheimer;
• Traumatismele: leziunile cerebrale traumatice, encefalopatia traumatica;
• Intoxicatiile: otravire cu metale grele (boala Minamata din cauza intoxicatiei cu un compus numit metilmercur), consumul cronic de alcool, substante ilicite;
• Mutatiile genetice: triada neuropatie ataxica senzoriala, dizartrie si oftalmopareza.

Pe langa aceste cauze, fenomenul de dizartrie poate aparea si ca urmare a anumitor afectiuni la nivelul organelor implicate in vorbire, cum ar fi palatoschizisul, tumorile laringiene. Totusi, se accepta faptul ca afectiunea de vorbire nu poarta denumirea de dizartrie daca etiologia asociata nu este una de natura neurologica.

Dizartrie – simptome si manifestari

Ca urmare a faptului ca afectiunile neurologice stau la baza aparitiei fenomenului de dizartrie, atat evolutia bolii, cat si caracteristicile clinice ale acesteia, pot sa difere atat in cadrul aceleiasi persoane, cat si de la o persoana la alta. De exemplu, in cazul unui AVC ischemic acut, semnele pot aparea acut, in timp ce acestea se dezvolta progresiv in scleroza laterala amiotrofica. Pe de alta parte, simptomele tind sa fie specifice in functie de tipul bolii:

• Dizartria flasca: vorbire lenta, cu hipernazalitate (voce nazala), deseori se asociaza starii de paralizie faciala periferica;
• Dizartria spastica: vorbire greoaie, ton scazut, erori constante de vorbire, hipernazalitate si un grad redus de comprehensibilitate, cu elevatie palatina in timpul vorbirii si ritm lent; de asemenea, persoanele se pot confrunta si cu disfagie;
• Dizartria hipokinetica: vorbire monotona, deficitar articulara, tonalitate foarte redusa, fiind posibil sa existe si dificultati in initierea vorbirii, asociate cu grabirea ulterioara a ritmului;
• Dizartria hiperkinetica: vorbire aspra, greoaie, cu variatii in ceea ce priveste tonul si ritmul, existand intreruperi ocazionale in timpul vorbirii, chiar inainte de terminarea unui cuvant;
• Dizartria ataxica: ritm afectat, fiecare silaba a cuvintelor este pronuntata incet si exista cate o pauza dupa fiecare silaba;
• Dizartria mixta: vorbire lenta, ritm afectat, prozodie perturbata, iar vocea deseori are chiar un caracter incordat, cu hipernazalitate marcanta.

Dincolo de simptomele izolate, privitoare la calitatea vorbirii, persoanele cu dizartrie frecvent se prezinta cu dificultati in miscarea limbii si muschilor faciali, respectiv disfagie (dificultatea de a inghiti). Multe forme se asociaza in special bolilor neurodegenerative, iar din acest motiv tabloul clinic se extinde dincolo de calitatea vorbirii. Astfel, desi diagnosticul implica frecvent examinarea fizica si evaluarea limbajului, investigatiile imagistice pot fi foarte eficiente.

Diagnosticul de dizartrie

Anamneza amanuntita, cu examinarea fizica a pacientului, sunt esentiale pentru diagnostic. De asemenea, ar trebui avuta in vedere si evaluarea variabilelor care descriu comunicarea: fluenta, voce, articularea cuvintelor, rezonanta, prozodia, evaluarea mecanismului vorbirii, precum si a capacitatii de vorbire si comprehensibilitatii. De cele mai multe ori, persoana cu dizartrie se va prezenta cu un istoric medical pozitiv in ceea ce priveste fie o patologie subiacenta, fie recentul eveniment cerebrovascular (AVC-ul). Testele de imagistica pot fi relevante pentru a identifica gradul de leziune cerebrala, respectiv eventualitatea existentei unei tumori cerebrale.

Tratament dizartrie

Obiectivele principale ale tratamentului pentru dizartrie vizeaza incercarea de recuperare si de rafinare a capacitatii de comunicare, ajutarea pacientului in a dezvolta strategii de compensare, in cazul in care patologia nu poate fi vindecata si asigurarea satisfacerii nevoilor persoanei. Se au in considerare cauza dizartriei, severitatea si eventualele comorbiditati asociate;

• Terapia logopedica;
• Metode alternative de comunicare, mai ales in cazuri severe (gesturi, scris, imagini, texte);
• Dispozitive de asistenta a vorbirii;
• Tratarea afectiunii subiacente, in cazul in care dizartria se datoreaza unei patologii care are prognostic favorabil;
• Interventii chirurgicale (laringoplastie, ridicarea si avansarea valului palatin).

Terapia logopedica are potentialul de a fi foarte eficienta in rafinarea calitatii vorbirii. Cu toate acestea, eficienta depinde foarte mult de severitatea bolii si stadiul acesteia: cu cat terapia este initiata mai rapid, cu atat rezultatele sunt mai rapide.

Dizartrie: complicatii si riscuri asociate

Cazurile de dizartrie care persista mai mult de 5 ani sunt considerate cronice. Prognosticul este mult mai favorabil in cazul in care fenomenul se datoreaza unei etiologii neprogresive, care are tratament viabil. Recuperarea este dependenta si de etiologie. Conform unui studiu care a avut drept scop evaluarea dizartriei dupa un accident vascular cerebral, s-a observat ca aproape 50% dintre pacienti s-au recuperat aproape complet. Principalele riscuri asociate au un impact major asupra vietii psihosociale: stigmatizare, modificari ale personalitatii, tulburari emotionale, insa se observa si un nivel redus de educatie si, implicit, al calitatii vietii, la persoanele cu dizartrie.

Surse:

https://www.sciencedirect.com/topics/neuroscience/dysarthria

https://www.sciencedirect.com/topics/psychology/dysarthria

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK592453/

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK507860/

https://sci-hub.se/https://doi.org/10.1016/B978-0-444-52901-5.00022-8